Rezumat: În acest articol mă voi focaliza pe anumite chestiuni ce țin de teoria inteligenței materiei a lui Dumitru Dulcan, explorând aparenta inconsecvență între finalitatea unui organism – înscrisă deja în codul său genetic – și capacitatea sa de a evolua dincolo de constrângerile mediului.
În cea mai cunoscută carte de-ale sale, Inteligența Materiei, Dumitru Constantin Dulcan(1938) ne prezintă argumente foarte bine construite și consolidate pentru a explica inteligența sistemelor vieții și cum acestea ajung să evolueze de-a lungul timpului.
Pornind de la anumite comentarii pe baza teoriei Big Bang-ului și până la modalitățile prin care materia nevie ajunge să se transforme în materie vie, autorul prezintă o serie de teoretizări ale organismelor.
Acesta ne spune că, într-adevăr, din punct de vedere teoretic, cel puțin, nu putem nega faptul că hazardul a jucat un rol foarte important în apariția Universului și a vieții.
Totuși, continuă Dulcan, întâmplarea nu mai poate câștiga teren odată cu intrarea-n joc a ADN-ului.
„Din momentul în care informația unei structuri viable a fost înscrisă în molecula de ADN, viața depășește imperiul întâmplării, trecând în cel al necesității.” – p.40
Vasăzică, din secunda-n care o structură organică ce este capabilă de metabolism și de reproducere(sistem viu) este înzestrată cu ADN, aceasta nu mai urmează un curs de dezvoltare haotic, ci conform unui algoritm evolutiv precis.
Ceea ce înseamnă că finalitatea unui sistem, cum va exista la un punct finit în timp, este deja inclusă în structura ADN-ului.
Interacțiunea cu mediul fiind, astfel, doar un factor care ajută la atingerea acestei finalități.
Tot Dulcan ne argumentează că sistemele vii – cel puțin – sunt sisteme deschise i.e. care fac schimb de informații cu mediul non-stop și sunt transformate de acestea.
Datorită faptului că organismele sunt materie vie, care interacționează cu mediul într-un mod transformator și au ca menire principală să îndeplinească scopul determinat de ADN, acestea sunt fasonate de către informația primită din mediu, reconstruindu-se în aliniament cu criteriile dictate de către ADN, dar, în același timp, evoluând dincolo de limitările care se presupun că există.
Situația devine un paradox, cel puțin pentru moment.
Ca toate aceste argumente să fie consecvente și să nu fie amenințate de către lancea contradicției, ar trebui să putem demonstra și contrariul celor invocate de către Dulcan.
Astfel, putem demonstra că există, în natură, situații în care politicile imperiului ADN-ului să fie subordonate presiunilor din mediu și să ofere, așadar, prioritate cerințelor acestuia din urmă?
Dacă da, acestea ar însemna că ADN-ul nu dictează unde va ajunge un anumit organism, dar rămâne un factor decisiv în finalitatea acestuia.
Luând în considerare acest fapt, evoluția unui organism dincolo de așteptările mediului – adaptabilitatea acestuia – nu poate avea loc dacă ADN-ul nu oferă, a priori, arhitectura necesară ca adaptarea să aibă loc cu success.
Ceea ce ne duce cu gândul la anumite experimente macabre, în care, dacă am arunca o vietate într-un mediu pentru care nu este, din punct de vedere genetic, apt a se adapta, acesta ar trebui să sfârșească numaidecât.
Dar atunci se mai trezește o altă întrebare:
„Cum poate avea loc noutatea, dacă nu prin expunerea la situații cu totul străine unui organism?”
Putem spune că aceasta are loc și într-astfel de situații, fiindcă organismul folosește ce are în desaga sa genetică pentru a se adapta pe cât de bine posibil.
Prin reducerea la absurdul situației, să ne imaginăm următorul scenariu:
Creăm, în laborator, un organism cu un cod genetic predefinit.
Acest organism este pregătit să evolueze doar în medii specifice, celelalte fiind ostile dezvoltării sale.
Luăm organismul și îl plasăm, cu grijă, într-un mediu nou, de această dată nu ostil, dar într-o proporție covârșitoare foarte nefavorabil.
Care sunt posibilitățile matematice ca acest organism să dețină informația necesară pentru ca, într-un mod creativ, să se adapteze la un mediu pentru care nimic din codul său genetic să nu fie pregătit?
Nu cred că merită să intrăm în calcule probabilistice ca să dovedim că o asemenea situație e, mai mult ca sigur, imposibil să se producă, doar în cazurile excepționale.
Motiv pentru care oportunitatea, șansa, probabilitatea, hazardul nu ar înceta să joace un rol, atât timp cât organismul are un cod genetic limitat și trebuie să se adapteze pentru a nu deceda.
Cu alte cuvinte, ADN-ul organizează și dictează, atât timp cât mediul îi oferă șansa.