Pe langă pasărea Phoenix, Hercule ori Regele Arthur, mai există personaje mitologice ale căror povești ne motiveză poate nu la fel de mult precum un speech motivational, dar îndeajuns de mult încât să avem un impuls către mai bine.
Un astfel de personaj este Atlas și mitul său despre pedeapsa de a ține cerul/lumea pe umeri până la sfârșitul timpurilor.
Pe scurt, Atlas a fost pedepsit de către Zeus din cauza faptului că a luptat, s-a răvrăzit împotriva acestuia, fiind condamnat a ține lumea/cerurile cu propria forță pentru eternitate.
Așa cum orice poveste, legendă, mit ori zvon atrage tot felul de opinii i.e proiecții asemănătoare ori în contrast, la fel și mitul lui Atlas este subiect al unor dezbateri continue, nu doar când vine vorba de veridicitatea textelor – dacă reprezentările grecești ori romane sunt cele corecte – ci și când vine vorba de sensul acestuia.
Totuși, întrebarea rămâne una de ordin practic, la fel cum trebuie să fie, de altfel, poveștile în sine:
Cum interpretăm mitul lui Atlas astfel încât să ne facem viața mai bună?
Se cade să fim conștienți de faptul că, din cauza decizei lui Atlas de a lua parte la războiul împotriva Olimpienilor – așadar a lui Zeus – lumea se află într-o amenințare continuă de a fi strivită de ceruri. Cu alte cuvinte, pentru greșeala lui trebuie să plătească întreaga lume, ceea ce, evident, nu pare corect.
Când ne imaginăm ce fel de agonie trăiește Atlas, tentația de a da drumul cerurilor pe pământ – așadar, de a abandona responsabilitatea care i-a revenit – este incredibil de seducătoare.
Până la urmă, suntem făcuți – mai mult sau mai puțin – să evităm durerea și să căutăm plăcerea, sau orice altceva care nu-i suferință.
Cu toate acestea, Atlas îndură la nesfârșit, nelăsând cerurile să zdrobească întreaga umanitate.
De ce? Evident că poate fi vorba de altruism, dar noi nu asta căutăm, fiindcă nu e la fel de practic ca și ideea că Atlas este îndeajuns de înțelept – matur, responsabil – încât să nu lase propria sa suferință să distrugă toată lumea.
Ceea ce altas comunică simbolic este că:
Nu las ca problemele mele să devină sfârșitul lumii, indiferent de cât de dureroase ar fi.
Nu de puține ori, când existența ne pune la încercare mai mult decât merităm – ne pierdem locul de muncă, un apropiat, o relație care putea să se sfârșească frumos – avem tendința de a trata viața ca pe un inamic, fiind ostili și resentimentali față de absolut orice și oricine mișcă, de parcă până și ultimul străin ne-ar dori răul mai mult ca orice pe lume.
Pentru că e mult mai confortabil, ușor, accesibil, intuitiv să distrug dacă am motive și cu ce, decât să șed cuminte și să înțeleg că nu totul merită anihilat, chiar dacă așa pare, nu de puține ori.
De aceea mitul lui Atlas – interpretat așa – te invită să fii ca el, spunându-ți că:
Nu-mi las propria suferință să distrugă lumea toată, chiar dacă asta ar fi mult mai ușor decât să-mi duc la capăt datoria.