„În adâncurile iernii am învăţat că în mine există o vară invincibilă.” – Albert Camus
Îmi amintesc că începuturile mele în filozofie l-au prins și pe Camus. Pe lângă renumitul gânditor român -apreciat și totodată renegat de cei mai mulți – Cioran și bine-cunoscutul Nietzsche, Camus avea să-mi lase un gol în minte mulțumită unui citat devenit acum celebru, gol ce avea să se umple abia după mult timp:
„Există însă o singură adevărată problemă filosofică iar aceea e sinuciderea.„
De obicei când se aude numele lui Camus apare prin preajmă și afilierea sa – de care s-a debarasat forțat de-a lungul vieții, împreună cu titlul de filozof – la curentul filozofic mai popular ca oricare altele: existențialismul.
Ca să nu intrăm prea mult în detalii, existențialismul – a cărui definiție provine mai mult din lucrările lui Jean-Paul Sartre – se ocupă cu sensul vieții, motivele pentru care existăm, ce facem cu viața noastră, dacă are ea rost să fie trăită sau nu, dacă are sens ori e absurdă(Camus) etc.
Ideile existențiale ale lui Camus pot fi regăsite de-a lungul operelor sale, idei care au fost mai mult impuse decât argumentate, prezentate sub metafore decât sub silogisme ș.a.m.d, distanțiindu-se vădit de raționalismul și sistematizarea gândirii specifice filozofilor.
Cu toate astea, una dintre cele mai importante idei de-ale sale – împreună cu magnus opusul său – se află în „Mitul lui Sisif”, povestea scurtă a unui ins blestemat de zei ca, pentru eternitate, să împingă pe un deal înalt un bolovan rotund, doar ca să-și vadă munca ducându-se pe apa sâmbetei, bolovanul rostogolindu-se la loc de fiecare dată.
Sfârșitul cărții ne lasă cu o afirmație care – pe bună dreptate – pare a nu fi nimic altceva decât o simplă ironie ori absurditate: „Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.” La fel cum Camus proclamă că sunt nevoit să-l văd pe Sisif – a cărui viață este o continuă suferință, absurditate, bătaie de joc, cursă din care nu se poate elibera sub nicio formă – la fel pot și eu să întreb:
De ce? De ce se cade să-l văd pe Sisif ca fiind fericit?
Există multe intrepretări – așa cum e cazul oricărui text, pentru că totul cade sub blestemul postmodernismului, despre care voi vorbi altă dată – ale sensului operei acesteia, dar una a rămas cu mine de-a lungul timpului – și posibil că ar trebui să încep s-o falsific, asta ca să nu devin dogmatic.
Sisif are un motiv ca să nu se sinucidă. Chiar dacă existența sa – aidoma celor mai mulți oameni, într-un fel sau altul – este agonizantă, niciodată plină de satisfacție, mereu aflându-se într-un cerc vicios inextingibil, Sisif are o responsabilitate de dus la capăt.
Are un motiv pentru care să nu se dea bătut, pentru care să nu renunțe. Are ceva de făcut.
O misiune. O responsabilitate mai mare decât el însuși iar ăsta e motivul pentru care Camus ne sfătuiește să ni-l imaginăm pe Sisif ca fiind fericit:
Fiindcă orice – până și urcarea pe degeaba a unui bolovan pe un deal imens – e mai bine decât o incertitudine de nerezolvat și anume suicidul, moartea.
Bibliografie:
„Mitul lui Sisif” de Albert Camus
„The Myth of Sisyphus” – Wikipedia
Existentialism – Stanford Encyclopedia of Philosophy
Albert Camus – Stanford Encyclopedia of Philosophy
Albert Camus – Internet Encyclopedia of Philosophy