„Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile.“ – Friedrich Nietzsche
Poate că frumos și de bun-simț ar fi fost să public asta ieri, drept cadou al zilei lui de naștere, totuși nu cred că greșesc dacă mă scuz spunând că „mai bine mai târziu decât niciodată.”
A trecut mult timp de când nu m-am atins de vreo operă de-ale sale, dar calitatea sa de filozof se dovedește prin faptul că n-am uitat – aproape – nimic din ale sale lecții, din a sa minunată și terifiantă înțelepciune. Iar una dintre ele m-a atins mai profund ca oricare alta, căci – părerea mea – se adresa întocmai mie: Ipocrizia.
Nietzsche era un vădit critic cultural și social al vremii sale, iar cei care aveau parte de mustrările sale aspre, tăioase mai devreme ca orice altcineva erau academicienii, profesorii, intelectualii, oamenii de litere.
O persoană plină de idei care mai de care mai complexe.
Cineva care are date exacte, actuale la degetul mic. Un ins ale cărui cuvinte par a proveni dintr-o limbă străină majorității, căci nu rareori numai el înțelege ce vrea să spună în niciodată-terminata-i teză despre existență.
Pare că un astfel de om deține adevărurile lumii întregi, așadar știe care e cel mai bun drum pe care omenirea ar trebui să pășească.
Pentru Nietzsche, în schimb, ei n-au nici măcar „sânge”, fiind goi pe dinăuntru și simple „oglinzi” ce reflectă informațiile pe care le-au absorbit. De ce ar fi aceștia „fără de sânge” și simple „oglinzi”? Fiindcă viață îi dă de gol drept adevărați ipocriți.
Lipsa continuității intelectului în acțiune înseamnă, pe șleau, ipocrizie. Eu cred, susțin, propăvăduiesc neîncetat, oriunde și oricui apuc, „adevărul”, dar întreaga mea ființă prezintă lumii altceva. Total altceva. De aici ideea lui Nietzsche că sunt simple oglinzi. Ei n-au trăit lecțiile pe care le predau lumii, căci nu le-au învățat, ci doar le-au memorat.
„Să n-aveţi încredere în toţi aceia care vorbesc mult despre justiţia lor.” – Friedrich Nietzsche
La fel, să n-ai încredere în cel a cărui fapte sunt timide iar vorbele-i sunt mult prea pline de curaj.