„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.” – Søren Kierkegaard
Orice experiență mai intensă ne transformă.
Fiecare trăire neobișnuită, care ne-a luat oarecum prin surprindere – în ideea că n-am anticipat-o deloc și astfel ne-am găsit într-o situație în care habar n-aveam cum și ce să facem – ne schimbă nu doar percepția asupra lumii, cât și personalitatea.
Ne schimbă din temelii, întreaga Ființă.
Cu cât un asemenea eveniment este mai traumatic, mai profund – adică ne obligă să schimbăm ceva la noi dacă vrem ca lucrurile să se îndrepte, să se întoarcă la normalitate – cu atât noi devenim mai maturi.
Asta-n cazul în care suntem destul de puternici încât – metaforic spus – să nu fim devorați de haosul care năvălește fără milă asupra noastră.
Indiferent că vrem sau nu, viața ne maturizează pe toți.
De cele mai multe ori maturizarea vine odată cu suferința, mai ales întrucât conștiința ne obligă să ne adaptăm cât de repede pentru a-i da de capăt problemei care tocmai a devenit cel mai important – sau unul dintre – episod din viața noastră.
Un fapt e cert: Odată cu maturitatea vine și suferința.
Nu putem scăpa de nici măcar una dintre ele – și nici n-ar trebui să ne dorim una ca asta, dacă vrem să supraviețuim.
Cu toate astea, nu s-ar putea să facem cumva ca maturizarea să nu ne lasă cicatrici chiar atât de adânci? După spusele primului filozof existențialist, Søren Kierkegaard(5 Mai 1813 – 11 Noiembrie 1855), se poate, dar cu o condiție:
Trecerea în mod voluntar de la faza estetică a vieții la cea etică.
Simplu spus, Kierkegaard vedea viața individului ca derulându-se în 3 etape: estetică, etică și religioasă.
În faza estetică, omul este concentrat, focalizat aproape în totalitate pe lumea exterioară, dorind să cauzeze reacție, schimbare în jurul său – aici intră mai mult faza adolescentină, unde mereu căutăm să avem realizări externe(să arătăm mai bine, să fim văzuți mai bine, să ne distrăm astfel încât să fim apreciați pentru asta etc.).
Cineva încă aflându-se la faza estetică este mereu în cautare de a produce o reacție, transformând cotidianul banal într-o scenă de teatru: totul devine o posibilitate de a crea un efect interesant.
Și, din moment ce totul e o oportunitate de un asemenea fel, responsabilitatea iese din discuție, fiindcă nu-mi permit să fiu legat de ceva în permanență.
Asta mi-ar da peste cap comportamentul impulsiv, specific acestei etape.
Dar, așa cum ne obligă existența să deducem, nu pot fi impulsiv, delesător, iresponsabil la nesfârșit. Se cade, de la un moment dat, să-mi iau viața în propriile mâini și să fac un jurământ.
Să jur că voi lua asupră-mi o responsabilitate atât de mare încât voi putea deveni una dintre cele mai bune versiuni ale mele.
Din acest moment, conform lui filozofului danez, am trecut la faza etică iar, pe șleau spus, ne-am maturizat în mod voit. Iar atunci când alegem să ne maturizăm din propria dorință, suferința maturizării nu numai că se diminuează, dar noi devenim mai puternici, mai pregătiți, mai înțelepți.