Fie că vorbim despre trăsăturile care-l fac pe om ceea ce este spunând suflet sau psihic, ne referim la același lucru:
Acel set de caracteristici personale – individuale – și impersonale – colective – care reprezintă personalitatea per total a cuiva.
Adică tot ceea ce mă diferențiază pe mine de ceilalți – trăsăturile individuale(înălțimea, inteligență, pielea ș.a.m.d) – laolată cu tot ceea ce împărtășesc împreună cu restul – trăsăturile colective(politețea, supunerea-n fața legii, a autorității etc.) Aceste caracteristici, depinzând evident de contextul în care sunt manifestate, sunt benefice sau distructive.
Este foarte util ca în cazul în care sunt atacat, de pildă, de un prădător să-mi fie oprită conștiința, rațiunea care procesează lucrurile încet, în favoare unui instinct, a unei emoții care mă obligă să trec direct la acțiune.
Pe același considerent, este defavorabil să las o emoție să se ocupe de calculele riguroase care sunt necesare luării unei decizii optime, motiv pentru care îi oferim rațiunii cârma.
Iar, conform bine-cunoscutei psihologe Von Franz, aceste două trăsături sunt cele care-l duc pe om în starea pe care primitivul o denumea drept „pierderea sufletului”:
Unilateralitatea Emoției și Rigiditatea Conștiinței
Atunci când omul este asaltat din toate direcțiile de voința puternică, aproape imbatabilă a unui instinc, a unei emoții, el uită de disciplina necesară vieții de zi cu zi, de tactul fără de care complexitatea și cerințele voluminoase ale societății devin pur și simplu insuportabile.
Insul nu rămâne decât o simplă marionetă a unei forțe parcă extraterestre, de neînțeles, imposibil de stăpânit, aidoma unui cerb care, aflându-se-n perioada de împerechere, nu mai poate percepe nimic – nici măcar nevoia de hrană – în afară de un potențial partener.
Așa cum relatează și Dr. Jung, acest exclusivism al emoțiilor/instinctelor/sentimentelor ne pune în contact direct cu complexele, cu problemele interioare care ne bântuie, dar pe care nu suntem pregătiți să le înfruntăm.
La antipodul acestuia se găsește mintea categorică. Autoritară. De neclintit în idei, atitudini și credințe. Acea minte pe care o numim „închisă” – „tunnel vision”. Cineva care este stăpânit de blestemul rigidității conștiinței supără aproape toate mințile care se consideră a fi deschise, receptive, cu orizonturi lărgite întrucât nu sunt în stare să vadă dincolo de propriile idei.
Un ins rigid, de neclintit într-ale sale credințe și concepte rămâne orb în fața semnalelor vieții, chiar dacă acestea ar putea să-i îmbunătățească starea psihică în mod dramatic. Ca un ușor de înțeles exemplu, o persoană care a avut de mai multe ori o experiență urâtă cu încrederea în oameni – așadar a fost trădată în cel mai dezgustător mod cu putință – își va genera adevărate bariere și scuturi de apărare împotriva celorlalți, ca nu cumva să lase trecutul să se repete.
Chiar dacă dă dovadă de maturitate în ideea că nu se lasă descoperit și vrăjit cu una, cu două, rigiditatea lui „rațională” îl împiedică din a avea orice relație profundă cu altcineva, suferind mai mereu de goliciunea care vine la pachet cu prieteniile de fațadă. Aceste două blesteme psihanalitice sunt eterne.
Trăim cu ele toată viață și nu putem face nimic în privința asta. În afară de împăcarea lor, în momentele de cumpănă.
O furie înflăcărată și periculoasă se cade a fi liniștită cu o rațiune rece iar o logică totalitară cu o creativitate liberală.