Rareori găsești o concepție filosofică despre libertate(și despre rău) care să-ți aprindă scânteia intelectului și care să te țină cu ochii lipiți de carte.
Mediul academic, dar nu numai, a redus și reduce de cele mai multe ori interpretarea filosofică a răului la concepția biblică – o privare a bunăvoinței – iar pe cea a libertății la bine-cunoscuta și neîncetata bătălie între determinism și liber-arbitru.
Reîmprospătarea apare odată cu ideea vie a lui Pareyson în legătură cu libertatea care, prin însăși manifestarea sa, se autodistruge.
În „Ontologia Libertății: răul și suferința”, Luigi vrea să ne demonstreze, să ne facă să înțelegem atât faptul că răul are o existență proprie – independentă de antipodul său, binele – cât și faptul că libertatea, odată ce devine act, se evaporă, se transformă în opusul ei.
Pareyson ne obligă la un moment de gândire datorită evidențierii naturii paradoxale, atât a răului, cât și a binelui:
Pentru că sunt în stare ca, în mod voit – deci prin și din propia dorință deliberată – să fac rău, să acționez reprehensibil, inuman, dezgustător, demonstrez că sunt liber – întrucât am libertatea de a face un act imoral din pură alegere – dar, acționând astfel, libertatea mea se autodistruge, o pierd, deoarece vor exista consecințe pe măsură.
Cu alte cuvinte, pot alege dintre a fura ceva și a-mi vedea de treabă. În clipa-n care am ales să fur – așadar, să fac rău – eu nu mai sunt liber, deoarece devin legat permanent de acțiunea pe care tocmai am comis-o, întocmai cum un ucigaș rămâne permanent legat de victima/victimele sale.
Posibil ca, la prima vedere, concepția aceasta – chiar dacă interesantă din punct de vedere intelectual – să nu treacă testul omniprezent în societatea vestică și anume: Practica.
Foarte ușor se poate spune că nu ne ajută cu absolut nimic să știm așa ceva, posibil doar în cazul în care ne aflăm la masă și discuția o cere.
Chiar dacă e o obiecție demnă de luat în considerare, dacă ne uităm mai îndeaproape la cele spuse de către filosoful italian, înțelegem că are o aplicabilitate foarte mare.
În momentul în care ne folosim libertatea, în clipa-n care am înfăptuit un anumit act – nu neapărat rău, ci orice act – noi și ceea ce am făcut nu suntem două lucruri separate, ci devenim unul și același.
De ce?
Fiindcă suntem responsabili de ceea ce am făcut, pentru totdeauna.
Sunt legat pe veci de faptul că am mințit/am spus adevărul, că am ucis/am avut milă, că am fost înțelegător/neînțelegător ș.a.m.d nemaiavând libertatea de a nu fi făcut acel lucru, de a da timpul înapoi. Iar, știind asta, nu-mi rămâne de ținut minte decât un singur lucru care, dacă-l înțeleg întru totul, poate chiar voi deveni neliniștit:
Tot ceea ce fac, oricând, oriunde, oricum, oricât și cu oricine, contează, nu trece neobservat, nu se uită niciodată.